– Gândurile de suicid le aveam din decembrie şi poate nu am scăpat de ele nici acum (…) Aveam arma la mine şi tot timpul aveam gândul ăsta: mă vedeam cu arma în gură, cu….
– Câte tentative de sinucidere aţi avut?
– Trei tentative. Ultima, acum două-trei săptămâni.
– Când aveam programat primul interviu (…) De ce aceste tentative, de ce gândurile astea?
Discuţia se opreşte. Plânge şi încearcă să se controleze. Îşi bagă din când în când câte un deget în gură şi strânge cu dinţii de unghie, pentru a se calma. Îşi scoate o batistă din buzunar şi îşi şterge nasul. Îl lăsăm cu gândurile lui, să se liniştească.
Noi, românii, nu am avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noştri. Am trimis peste 30.000 în ultimii ani numai în Irak şi Afganistan. Peste 130 s-au întors răniţi. 25 au murit. Şi totuşi, zero cazuri. Asta ni s-a spus, timp de peste un an de zile, de câte ori am întrebat vreun oficial al Armatei române cum se face că, dintre toate armatele aliate, a noastră este singura neatinsă de această rană invizibilă a războiului care este stresul posttraumatic. Oficialii armatei spun că românii sunt tari, sunt pregătiţi, sunt testaţi, evaluaţi, monitorizaţi. Aceiaşi oficiali ne explicau că militarii români se apără „cu simţul umorului„. Iată ingredientele care îl fac pe român infailibil în faţa uneia dintre cele mai des întâlnite tulburări de sănătate mintală din istoria conflictelor armate.
Astăzi, gândul vă prezintă un om care, dacă dăm crezare Armatei, nu există. Un militar român diagnosticat cu stres posttraumatic (TSPT/PTSD) chiar de specialiştii Armatei şi tocmai în perioada în care nouă, jurnaliştilor gândul, ni se spunea că aşa ceva nu există. Un militar care nu mai e militar acum, pentru că, după ce a fost diagnosticat cu TSPT, a fost scos repede din sistem. A fost pensionat pe caz de boală obişnuită, pentru că, în ochii comisiei de pensionare, stresul posttraumatic survenit în urma unei misiuni în Afganistan nu este o boală profesională. Acest militar invizibil în faţa statisticilor Statului Major General s-a trezit, la un an după ce s-a întors din Afganistan, cu o pensie de 571 de lei, scos din sistemul în care şi-a petrecut 20 de ani din viaţă.
În ziua primului interviu pe care urma să îl avem cu Florin Jalaboi, a încercat să se sinucidă luând un pumn de pastile. Era a treia încercare. După o zi în aşteptarea unui semn de la el, ne-a sunat: „Am fost la spital, am avut nişte probleme iar şi nu am putut să vă sun”. L-am întrebat dacă e bine, ne-a spus „acum, mai bine”. Am închis subiectul pentru câteva săptămâni.
Florin Jalaboi a lucrat la Unitatea Militară 01564 din Iaşi – „Lupii Negri”. Când gândul a publicat proiectul „Sindromul NU”, despre negarea care defineşte modul în care Armata se raportează la stresul posttraumatic, încă nu îşi primise prima pensie. Stătea acasă de trei luni şi o aştepta. Asta era la începutul lunii septembrie. Pe urmă, ne-a scris şi acesta a fost primul semn primit de la un om care nu există. Omul din spatele lui „zero cazuri”.
„L-am văzut pe respectivul şef al psihologilor (col. Adrian Prisăcaru, n.red.) căruia i-aţi luat interviula Statul Major General cu câtă seninătate spunea că nu există militari cu stres posttraumatic în România. Şi doamna psiholog Macarenco, tot la fel”, ne-a explicat bărbatul, care ridică din umeri când îl întrebăm de ce se spune despre militarii ca el că nu există.
După multe discuţii la telefon, am ajuns, la începutul lui octombrie, în casa plutonierului în rezervă Florin Jalaboi, din satul Poiana Mărului, comuna Cepleniţa, judeţul Iaşi. Ne-a aşteptat la poartă. Înăuntru, soţia lui făcea un chec pentru musafiri. A scos o cutie frumoasă, cu ceştile bune de cafea şi le-a adus pe o tavă arginite, împreună cu desertul cald.
Primul lucru care te frapează la Florin Jalaboi şi pentru care peste un an de documentare despre stresul posttraumatic nu reuşeşte să te pregătească este sentimentul de tristeţe profundă pe care îl emană. Stai în faţa lui şi el tace, se uită în jos, se joacă cu degetele, iar tristeţea te loveşte, o simţi oricât de călit ai fi de viaţă. Îţi povesteşte ce vrei să ştii cu o voce joasă, şoptit, fără speranţă.
„În ianuarie, m-am internat în Spitalul Militar prima dată şi acolo am fost diagnosticat”
Plutonierul de infanterie Jalaboi a fost în Afganistan între septembrie 2011 şi martie 2012, într-o bază mică şi prost securizată din districtul Shamulzai, provincia Zabul (sud-estul ţării). Înainte de această misiune, a fost şi în Bosnia-Herţegovina, în 1996.
Cu trei zile înainte de a pleca în Afganistan, s-a căsătorit pentru a doua oară. Zice că aşa a fost să fie. Din banii pe care i-a primit pentru această misiune, el şi soţia lui şi-au făcut o casă frumoasă, mare, cu un etaj, pe care nu au mai apucat să o termine, pentru că „au început problemele”.
